Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








E o artă să ştii să fii liber când ai prea multă libertate

        de Adrian Alui Gheorghe

Interviu realizat de Simona Preda

 

– „Pe mulţi /treaba asta numită poezie/ i-a mutilat pe viaţă...” – aşa să fie? Nu scapă nimeni teafăr la întâlnirea – şi mă refer la cea adevărat㠖 cu poezia?

– Am să încep cu un lucru absolut liniştitor, verificat îndelung de mine şi de alţii: cititorul de poezie nu se află în niciun pericol. Cititorului de poezie i se aplică unul dintre îndemnurile creştine: citeşte poezie, trăieşte-o în plenitudinea emoţiei şi a cuvântului şi nu cerceta! În pericol este (ar putea să fie) poetul neîndemânatic, cel care se avântă într-un teren necunoscut, amăgit de glasul ispititor al sirenelor poeziei. Şi aceasta pentru că poezia este, la primă vedere, un ţinut extrem de îmbietor, care ascunde, însă, o mulţime de capcane, de smârcuri, de pericole nebănuite. De exemplu, poezia una spune şi alta sugerează. Dacă nu stăpâneşti cele două planuri ale limbajului, al textului şi al imaginarului, te rătăceşti la lumina zilei, cu harta în faţă. Şi amatorul de poezie, nepregătit, o încasează dacă se apropie de poezie fără să îşi ia precauţiile de rigoare. Am întâlnit un caz de individ care a vrut să se facă deştept cu orice preţ şi pentru asta s-a apucat de ceea ce credea el că deţine adevărurile supreme pe lumea asta, de filosofie. S-a interesat pe la prieteni, a aflat că filosofii cei mai mari, care au influenţat domeniul, ar fi Kant şi Hegel. După câteva luni de lecturi din cei doi, sărmanul dondănea ca nebunul, vorba lui Ion Creangă, incapabil să înţeleagă ce citea, dar consecvent impulsului de a parveni într-un domeniu care îi era străin. Văd pe la întruniri poeticeşti cum oameni în toată firea spun inepţii cu o suficienţă care l-ar pune pe gânduri şi pe Nostradamus, imaginându-şi că dacă nici ei nu înţeleg din ceea ce spun, în acele texte sunt lucruri atât de profunde care poartă marca unei divinităţi care vorbeşte ca Pythia, proaspăt trezită din somn. Sunt oameni marcaţi de poezie, modificaţi, amăgiţi, auto-amăgiţi ce devin nefericiţi pentru tot restul vieţii. Poezia, dacă nu este vocaţie, este o pedeapsă. Sigur, poţi să înveţi să scrii poezie, este minunat să urmezi cursuri de scriere creativă, dar aici ajungi la vorba lui Sadoveanu, care se referea la „şcoala de literatur㔠din România anilor ‘60, o formă perversă de ideologizare a artei: ies din şcoală atâţia scriitori câţi au intrat. Restul sunt absolvenţi. Am scris o povestire, „Zidul de hârtie”, apărută în volumul Zugzwang sau strada cu o singură ieşire, în anul 2018, la Polirom, în care detaliez cu oarecare umor şi cu oarecare compasiune subiectul. Poezia poate fi un hobby pentru cititor, dar nu poate fi un hobby pentru scriitor, dacă se consideră serios. Şi cel care joacă fotbal în spatele blocului, şi cel care joacă în naţională se pot numi fotbalişti, nu e aşa? Dar e o diferenţă de altitudine. Şi încă ceva: cuvintele, aliniate frumos în dicţionar, ca obiecte pe rafturi, sunt inofensive. Puse în combinaţii după mintea şi pregătirea sau nepregătirea ta, pot să producă otrăvuri. Primul aflat în pericol este mânuitorul neîndemânatic.

– Dar cine este totuşi regina? Poezia sau proza? Când – la dumneavoastr㠖 este timpul poeziei şi când al prozei?

– Din această dilemă răspunsul pare să fie simplu: textul este cu adevărat important. Căci aşa a fost literatura la începuturile ei, amestec de poveste şi poezie. Am început să scriu o povestire despre un munte care nu există, dar care apare în atlase şi în calculele geografilor, şi am terminat prin a scrie un poem mai amplu, Muntele, apărut recent în România literară. Poemul în sine are atributele poeziei, dar incumbă şi povestea acelui munte, cu amănuntele de rigoare. În acelaşi timp, nu îmi place proza care se vrea poematică cu orice preţ, care este siropoasă ca o peltea de fructe zaharisite. Dar un Amos Oz, care transformă un roman într-un poem, îmi place. Aşa cum îmi place poezia din paginile de proză ale lui Dostoievski sau Kafka, sau cum îmi place epicul din poeziile unor Borges, Nicanor Parra, Michaux sau Elytis. Într-o literatură, poezia rămâne/ este regina, numai că proza îi dă substanţa, este cea care produce personajele/ locuitorii acelui ţinut peste care prezenţa reginei să aibă sens. Am scris povestiri încă din copilărie, dar nu am avut curajul să le scot în lume, le-am aruncat peste bord din etapă în etapă. Primele proze scurte le-am publicat în anii ‘90, într-o revistă a locului, Asachi, ca şi cum le-aş fi tradus dintr-un autor francez, am şi uitat ce nume i-am dat. Autorului inventat i-am produs şi o biografie, ca să fie mai credibil. Am vrut să văd „cum sun㔠tipărite acele texte. Acele schiţe le-am şi publicat, de altfel, în volumul de proză scurtă Goliat, mai târziu. Poezia rămâne o inconştienţă virtuoasă, pe când proza (parcă) te responsabilizează. Dar o literatură în care poezia prevalează, este o literatură minoră, chiar dacă sunt o mulţime de vârfuri importante în poezie. În ce mă priveşte, acum scriu cu aceeaşi plăcere poezie şi proză, cu aceeaşi cerneală în stilou, dar nu amestec planurile. Proza trebuie să rămână proză, poveste.

– Putem fără poezie? Puteţi fără poezie?

– Poezia este, într-o definire la îndemână, o nelinişte pe care o încearcă mai fiecare om. Neliniştea în preajma unui pom înflorit sau a unei dimineţi poate fi poezie. Neliniştea în preajma fiinţei iubite, la fel. Putem trăi fără această nelinişte? Nu cred. Dar de la a trăi poezia, în forma aceasta genuină, până la punerea ei pe hârtie, este un drum lung. Prin aceast㠄transcriere” a emoţiei se pierde, cel mai adesea, toată poezia, pe pagină nu rămâne fluturele în măreţia şi frumuseţea lui, ci viermele de pe care au fost smulse aripile colorate. Cât vor fi pomi înfloriţi, cât vor fi poveşti de iubire, poezia va avea prezent şi sens. Sunt oameni care refuză poezia cu vehemenţă, o desconsideră. Ei, asta e poezia lor, refuzul poeziei! În Japonia clasică, gradele nobiliare erau calculate, la un moment dat, în funcţie de apropierea indivizilor din clasele superioare, evident, de poezie. Poezia, înţelegerea ei, practicarea ei, însemnau rafinament şi elevaţie. Nu s-a schimbat nimic din această percepţie, numai că omenirea, trebuie să recunoaştem, are o accentuată tendinţă de plebeizare.

– La drept vorbind, când aţi ştiut că veţi scrie, că literatura e drumul?

– Păstrez primele caiete cu poezii, de pe la zece, unsprezece ani, le privesc cu oarecare duioşie. Între timp, am aruncat sute, mii de pagini scrise, ciorne, schiţe, caiete. Dar acele prime caiete nu le pot arunca. Nu am fost niciodată mai poet decât în acele pagini de caiet de dictando, pe care am scris primele poezii. Acele versuri stângace, care adună în ele multă dorinţă şi emoţie de a scrie, mult necunoscut şi nimic programat, sunt ca scrijelirea cuvântului iubire pe scoarţa unui copac care crescând face să crească şi proporţiile cuvântului. Iubirea creşte, chiar dacă cei care au iubit, s-au iubit, dispar. Când voi arde şi acele caiete – probabil că va fi şi acel moment, o să am un moment de duioşie dureroasă.

– Este scrisul cu adevărat o chestiune de destin?

– Cred, mai bine, că scrisul devine destin. Ca să ai destin, într-un domeniu sau în altul, este nevoie de o mulţime de factori, de conjuncturi, de noroc chiar. Există un aleatoriu al vieţii, care îţi marchează parcursul pe lumea asta. Sunt luptele cu ceilalţi, dar sunt, mai ales, luptele cu sine. Luptele cu ceilalţi te întăresc, luptele cu sine, paradoxal, te şubrezesc. Toţi am trecut, trecem prin asta. Îmi amintesc, iertare pentru digresiune, o anecdotă arăbească, în acest sens. Cică la marginea deşertului s-a oprit un artist rătăcitor, care a scos o vioară şi a început să cânte. Cânta aşa de frumos, încât în jurul lui s-au adunat câţiva lei, care s-au aşezat pe cozile lor şi ascultau ca vrăjiţi. La un moment dat, a mai apărut un leu care, nesimţitor la cântecul vrăjit, se duce la cântăreţ şi îl sfâşie fără nicio reţinere. Doi corbi, de pe o creangă, comentează: „Ţi-am zis eu, dacă vine surdul, s-a zis cu cântăreţul!”. Cam acesta este şi raportul nostru cu valorile din jur, dacă suntem surzi şi orbi, le neglijăm, le sfâşiem fără milă. Destinul funcţionează până la un anumit punct, restul este şansă într-o lume tot mai barbarizată, în curs de re-primitivizare. Nu mai detaliez, războiul din Ucraina este o probă a acestui asalt al primitivismului asupra civilizaţiei, cu final imprevizibil.

– Ştiu că sunteţi foarte legat de locul dumneavoastr㠖 pe care îl luaţi şi îl purtaţi tare frumos prin literar. Sunt păduri, mănăstiri, oameni, legende, sacru, subtilitate multă, poezie... Cât contează, cât influenţează locul, toposul economia unui creator?

– Este evident că locul, locurile ne modelează, ne dau un anume profil. Ne naştem, de fapt, cu o nostalgie a unor locuri, care se activează în noi cu cât ne îndepărtăm de acele locuri. Eu nu am plecat prea departe, pentru timp îndelungat, aşa că nostalgia după locurile în care m-am născut şi crescut şi format este neactivată, este latentă, ca o combustie care îşi aşteaptă momentul pentru a fi pusă în valoare. Singurele modalităţi de a fugi din aceste locuri, încă de la primele tresăriri ale conştiinţei, au fost cultura, literatura, lectura. Am călătorit continuu, spre toate orizonturile, când terminam de citit o carte mă trezeam aruncat în lumea mea obişnuită, refăceam inventarul habitudinilor mele. Cred că acest lucru m-a ajutat să rezist, să reconsider mereu spaţiul în care trăiesc. Nu sunt un paseist, nu sunt un admirator necondiţionat al unui spaţiu, al unui loc, al unei istorii, încerc să trec totul prin filtrul unei culturi care nu se cantonează într-un anume spaţiu. La Praga, de exemplu, m-am simţit un intim al atmosferei din proza lui Kafka, aşa cum la Charleville Mézičres l-am simţit foarte intim pe Rimbaud. Nu îmi cânt locurile în poezie sau în proza pe care le scriu, în general scriu lucruri cu un mai mare grad de abstractizare, care exced peisajul imediat. Las aici, totuşi, o strofă dintr-o poezie mai recentă, despre „oraşul meu”: „Nu există oraş mai fru/ ca oraşul meu,/ aici a avut domiciliu forţat/ o vreme, Dumnezeu ...”.

– Sunteţi – dincolo de un extraordinar scriitor şi om de cultur㠖 un susţinător admirabil al tinerilor talentaţi, un om de un altruism aparte. De ce e important să ajuţi, să susţii, să încurajezi, într-o lume în care, aşa cum ştim, există multe orgolii?

– O literatură este o sumă de opere, de autori. Nu ne naştem de nicăieri, nu mergem spre nicăieri. Sunt mândru de ascendenţa mea literară, am crescut cu poezia românească, din toate generaţiile care mi-au premers. Fără să fi citit poezia noastră clasică, interbelică, postbelică, şaizecistă şi şaptezecistă, nu cred că aş fi ştiut ce este poezia. Aş fi folclorizat, probabil, aşa cum scriu poeţii care nu pun mâna pe carte şi care cred că inspiraţia şi voinţa de a scrie sunt de ajuns. Nu-i mai pomenesc aici pe clasici, pe şaizecişti, dar am citit cu asiduitate poeţii din generaţii şi promoţii apropiate, Ana Blandiana, Ion Mircea, Petre Stoica, Dorin Tudoran, Constanţa Buzea, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu, Cristian Simionescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, Nora Iuga, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Liliana Ursu, Marius Robescu, Gabriela Melinescu, Ion Pop, Constantin Abăluţă, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Azap şi mulţi, mulţi alţii. Când am conştientizat că sunt scriitor optzecist, ştiam deja că sunt scriitor român. Au mizat pe mine, au pariat pe mine, m-au încurajat decisiv câţiva scriitori care au semnat pe legitimaţia mea de scriitor. E vorba de Laurenţiu Ulici, de Ion Gheorghe, de Constanţa Buzea, de Cornel Ungureanu, la începuturi, de Nicolae Manolescu, de Al. Cistelecan, de Gheorghe Grigurcu, de Marin Mincu mai târziu. În acelaşi spirit, sunt de partea poeziei tinere, în care se păstrează premisele poeziei dintotdeauna, îi citesc şi îi promovez cât pot pe cei tineri, fiindcă mă regăsesc în fiecare dintre ei. Mă regăsesc în erorile lor de apreciere, în stângăciile, în orgolioasele prospectări ale clipei şi ale viitorului. Dar şi în determinarea cu care iubesc literatura cei care au, cu adevărat, har şi ceva nebunie. Poezia fiind o complicitate între poet şi cititor, poeţii înşişi sunt primii cititori ai confraţilor lor, mai maturi sau mai tineri. Calitatea poeziei de a se înnoi permanent îi dă dinamism şi frumuseţe, din acest motiv trebuie căutată poezia nouă. Dar avem (şi) mulţi scriitori, poeţi tineri, care se nasc gata poeţi universali, făr㠄înaintaşi”, care refuză poezia optzecistă, poezia mai veche, mai nouă. Cu ei e mai greu de comunicat, sunt deştepţi, suficienţi şi foarte trişti. Sunt foarte supăraţi pe lume, care este prea măruntă pentru apariţia lor în teatrul acesta van al evoluţiei într-un univers fără sens şi fără ieşire. În literatură competiţia nu este cu ceilalţi, competiţia este cu tine însuţi. Numai scriitorii mediocri concurează unul cu altul, dar nu pentru scopuri literare, ci pentru scopuri extraliterare. Dar asta este altă discuţie.

– Mediul literar românesc este el în general ostil sau primitor? Cât de greu este să pătrunzi, să te afirmi când eşti la început de drum, mai contează meritocraţia sau se încurajează sistemul clientelar?

– Spun într-un text sentenţios din recentul volum, Comunitatea artistică, un lucru pe care nu îl pot contrazice uşor nici azi: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să îşi scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual cu stil,/ eventual recunoscându-şi eşecul)// m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-şi sufocă pruncii la naştere,/ cu perna,/ pentru că nu are cu ce să îi crească”. Nu ştiu cum aş reacţiona azi, dacă aş fi scriitor tânăr. Sau dacă aş fi măcar tânăr care vrea să ajungă scriitor, la fel, nu ştiu ce aş face. În anii debutului meu, în plină perioadă comunistă, în care erau mult mai multe interdicţiile decât drepturile, literatura era un pai de care ne agăţam ca să avem senzaţia că suntem liberi, că facem ceea ce vrem. De exemplu, în anii ‘80 era o aventură şi o performanţă să ai o pagină de poezie într-o revistă, aşa cum o scriai. Astăzi trebuie să te lupţi cu libertăţile pe care le ai, e o artă să ştii să fii liber când ai prea multă libertate. Mediul literar românesc nu pare să fie ostil astăzi, pare să fie mai mult indiferent. Dacă ar apărea echivalentul unui roman precum Un veac de singurătate la noi, astăzi, ar trece neobservat. De ce? Nu prea mai are cine să întâmpine imparţial noile apariţii din literatură, noutăţile absolute, indiferent de generaţiile de creaţie. Cititorii noştri au ieşit din comunism obosiţi de lectură, era una dintre puţinele distracţii rafinate pe care şi le permitea individul aflat sub opresiunea sistemului. La o societate ca a noastră, de astăzi, în care 97 la sută din populaţie nu cumpără nicio carte într-un an, raiul promis scriitorului român la naşterea lui în literatură este doar o iluzie. Meritocraţia şi reversul ei, sistemul clientelar, ar putea fi subiecte de discuţie într-o lume literară în competiţie, acum acţionează mai mult aleatoriul. Cine e de vină? Probabil că mediul academic, universitar din România care a căzut pradă sistemului care a încurajat tarabele cu diplome care a/ au compromis învăţământul românesc şi valoarea intelectuală pentru azi, pentru mâine şi pentru vecii vecilor, amin. Cine îşi mai aminteşte de ministra învăţământului care a deschis cutia cu diplome false în învăţământul superior? A produs mai mult rău în societatea românească decât dacă s-ar fi produs devalizarea Băncii Naţionale! Nu mai detaliez.

– Vă despărţiţi de cărţile pe care le-aţi scris? Vă detaşaţi de ele sau, dimpotrivă, le purtaţi cu dumneavoastră tot timpul? Cum le negociaţi plecarea în lume, cum le daţi drumul să fie pe cont propriu?

– Mă despart greu de cărţile pe care le scriu, mereu mai am ceva de spus, de adăugat. Mai ales la cărţile de proză sau de eseu. Probabil că seamănă cu plecarea în lume a fiilor, i-ai ţine acasă, dar ştii că doar în lume se pot împlini, îşi pot găsi calea proprie. Uneori mai recitesc din cărţile mai vechi şi îmi dau seama că nu le-aş mai putea scrie azi la fel, fiecare zi nouă, fiecare experienţă nouă, de viaţă sau de lectură, ne modifică, uneori esenţial. Aş vrea ca, la un moment dat, la un oarecare final, să recitesc tot ce am scris, să verific dacă se susţin lucrurile pe care le-am spus. Şi să trag o concluzie. În general, în tot ce am scris am fost preocupat mai mult de ce spun, decât de cum spun. Sunt, în esenţă, un moralist. Nu ştiu cât îi moralizez pe alţii, dar mă am pe mine însumi sub o supraveghere critică permanentă.

– Care a fost cartea cel mai greu de scris? Sau care s-a lăsat cel mai greu scrisă, care v-a consumat cel mai mult?

– Scriu cu plăcere, aşa că durerile facerii le uit imediat ce cartea este în lume. Romanul la care scriu acum îmi ia ceva timp, l-am întrerupt la începutul pandemiei, derutat de evoluţia lumii noastre şi acum îmi este destul de greu să prind tonul iniţial.

– Aveţi o relaţie aparte cu sacrul, vizibilă şi în scrisul dumneavoastră şi în interviurile pe care le-aţi oferit. Putem trăi, scrie, iubi în afara sacrului?

– Probabil că se poate trăi, se poate scrie şi se poate iubi în afara sacrului, dar ar fi păcat. În esenţă, iubirea înseamnă sacralizarea fiinţei, el îi dă dimensiune sacră ei, ea îi dă dimensiune sacră lui. În afara acestui act de sacralizare reciprocă, nu există iubire, ci doar convenţii. Mama iubindu-şi pruncul, îl sacralizează. Prietenia care nu e şi iubire, deci sacralizare a celui de alături, este o întâlnire întâmplătoare care nu produce căldură umană. Universul familiei este o sacralizare continuă. Istoria unei societăţi, cum ar fi cea românească, de exemplu, este, la fel, o sacralizare, cartea de istorie este ea însăşi proba acestei sacralizări. Fiecare naţie are cartea sa de istorie, apoi omenirea are cartea ei de istorie universală, rod al unei sacralizări planetare. Şi apoi, în esenţă, scrisul este un act de sacralizare, întemeierea unei lumi, aşa cum procedează scriitorul, este o replică, mai inspirată sau mai puţin inspirată, la „facerea lumii”. Omul a ieşit din animalitate în momentul în care a privit în sus şi s-a văzut în oglinda cerului. Dumnezeu, ca să îl parafrazez pe Einstein, este convergenţa tuturor aspiraţiilor omului de la primul scâncet şi până azi. Prin Dumnezeu comunică între ele generaţiile care s-au succedat în câteva mii de ani, Biserica, indiferent de confesiune, a fost cel mai stabil vector social. Credinţa i-a determinat pe oameni să gândească, a pus dialogul dintre oameni pe temeiul iubirii şi pe reguli de convieţuire ferme. De aceea, când va pierde dimensiunea sacrului, societatea umană va ieşi din istorie, dar aici este alt subiect, deja. Nu am simţit niciodată că apropierea de biserică îmi limitează orizontul, ştiinţa nu intră în concurenţă cu religia, dimpotrivă, fiecare oferă răspunsuri celeilalte atunci când se află în impas. Am o mulţime de mănăstiri şi biserici în orizontul meu de viaţă, când păşesc în curţile acestora sau în intimitatea acestora, intru în netimp. De ce aş renunţa la aşa ceva? Cui i-ar folosi dacă eu aş renunţa la aşa ceva? Mă întreb adesea, dacă cei care luptă pentru desacralizarea lumii nu au o boală ascunsă, care nu a fost încă diagnosticată şi numită. E de cercetat.

– În ce măsură pandemia v-a afectat scrisul? Sau, dimpotrivă, a reprezentat un moment de introspecţie?

– Pandemia nu a fost mai rea decât comunismul, de exemplu. Pandemia a fost un exerciţiu de repoziţionare a omului faţă în faţă cu lumea şi cu el însuşi. A fost ca un exerciţiu de alarmă planetară care să ne atenţioneze că pot fi încercări şi mai mari: invazia extratereştrilor, de exemplu, care va fi şi mai greu de gestionat. Glumesc, desigur, deşi toate lucrurile pe care ni le imaginăm, ca scenarii SF, s-a demonstrat că sunt posibile, mai devreme sau mai târziu. Războiul din Ucraina, care se petrece în preajma noastră, este o readucere a civilizaţiei umane la un punct de criză, de regândire a rostului pe lumea asta. E fascinantă solidaritatea umană pentru victimele acestui război absurd şi, mai ales, împotriva agresorului.

– Veţi lansa în curând, la Editura Junimea, un volum de eseuri şi dialoguri din ultimii ani – Dicţiuni etice, ficţiuni estetice. Ce reprezintă această carte în contextul scrierilor din ultimii ani?

– Am mai scos câteva cărţi din serie, Iadul etic, iadul estetic, Contribuţii la estetica umbrei, în care am adunat eseurile, editorialele, dialogurile, răspunsurile la anchete tematice dintr-o anumită perioadă de timp. La rândul meu, citesc asemenea contribuţii ale confraţilor, sunt ipostazele de dincolo de textele literare, în care profilurile artistice capătă contur, artei i se adaugă dimensiunea civică, morală, umană. Am păstrat aceste „particule” în titlu, estetic şi etic, considerând că fronturile artei sunt deschise între aceşti parametri extrem de versatili, dar obligatorii în definirea operei şi profilului auctorial.

– Dacă nu ar fi fost scriitor, Adrian Alui Gheorghe ar fi fost...

– ... ar mai fi fost?

– Şi o ultimă provocare: poet, prozator, cronicar literar, redactor, editor... Cum v-aţi prezenta, în primul rând, dumneavoastră? Adrian Alui Gheorghe este un om care...

– ... care iubeşte valorile europene şi universale, civilizaţia secolului în care a ajuns, detestă partidele extremiste, detestă naţionalismul care ascunde şmecheri şi şmecherii de partid; detestă ideologiile care îngrădesc libertăţile fundamentale, ar interzice folosirea cuvintelor român, românesc, România în denumirile partidelor, formaţiuni politice care au devalorizat un nume simbolic cu care ne recomandăm în lume; este un creştin care respectă toate credinţele celor din jur fără să le considere mai prejos, detestă fundamentalismul şi pe fundamentalişti, pe religioşii extremi care respiră aerul sulfuros al intoleranţei; care consideră că societatea românească de azi a rămas datoare victimelor comunismului, din închisorile comuniste, dar şi din lagărul comunist mare cât ţara din perioada 1945-1989; care i-ar obliga pe toţi parlamentarii români să îşi depună obligatoriu jurământul în atmosfera şi în incinta Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighetul Marmaţiei, ca fiecare să priceapă istoria mutilantă care a încercat să scoată România din istorie; care consideră că re-intrarea României în Europa este cea mai mare izbândă post-revoluţie; care consideră că fiecare izbândă literară majoră a confraţilor e şi un pic izbândă proprie, având o nesfârşită capacitate de admiraţie; care crede că poezia este ecoul limbajului cu care a fost înzestrat omul când a primit Raiul, numai că prin cădere în lume acesta a rămas doar o amprentă în genomul uman şi o aspiraţie individuală spre un absolut presimţit.

© 2007 Revista Ramuri